Desi eram pornita sa tratez un alt subiect, am simtit nevoia sa deviez de la itinerariul propus si sa vorbesc despre cu totul altceva. Primisem in dimineata aceasta un mail de la o prietena ce a nascut recent. Pe masura ce citeam, am retrait cu oroare toate chinurile prin care am trecut la randul meu cand am nascut. Am retrait acelasi gust amar lasat de aceasta experienta, la care a contribuit cu brio sistemul sanitar romanesc. Defapt nici nu ar trebui sa blamez sistemul sanitar, doar el este format tot din oameni, ma rog, fiinte ce se pretind a fi oameni, desi nu le gasesc insusiri umane oricat le-as cauta. In toate cele spuse de prietena mea am simtit UMILIREA, durerea de a fi umilita, atunci cand ar trebui (teoretic) sa te simti un mic demiurg, ca doar dam viata unei noi fiinte, nu?
Pana sa nasca am incercat sa evit subiectul in sine, oricat de mult ar fi insistat ea sa-i ofer detalii. Stiam ca e sensibila si asta ar putea-o destabiliza. Asa ca am fost extrem de evaziva atunci cand s-a pus problema nasterii, durerilor, etc. M-am rezumat la a-i spune ca va uita experienta, dar am ramas muta de tristete sa vad cat de mult a afectat-o acest eveniment. Intr-un fel ma pot declara fericita ca posed un grad de nesimtire peste media normala (probabil izvorat din instinctul de conservare) si astfel am reusit sa ignor nerusinarea cu care am fost tratata la randul meu cand mi-a venit sorocul. O moasa cu fata de macelar si de-o tandrete ce surclasa mangaierea unei bate de baseball, asistente isterice si flegmatice, deranjate din pauza de cafea, un obstretician ce fuma nestingherit pe hol in fata salii de nastere, femei ce tipau disperate de durere, ce ma calcau pe nervi cu tanguiala lor, toate se perindau prin fata ochilor mei si incercam sa le ignor. Am stat 6 ore in picioare pana sa nasc, nu doream sa zac in pat sub nici o forma. Plimbarea era "epidurala" mea, singura modalitate de a-mi domoli durerile crancene. In sase ore nenorocite n-am auzit o vorba buna. Moasa care se ocupa de mine a avut noroc ca n-am pocnit-o. Zbiera la mine ca o apucata. Apoi am avut norocul sa soseasca si obstreticianul meu si m-am simtit usurata.
Acum stau si rememorez evenimentele, incerc sa compar experienta mea cu cea a prietenei mele. Asemanari: amandoua am nascut ca doua vite, fara strop de analgezic pe toata durata pretravaliului, exact ca in neolitic (doar pestera lipsea din peisaj). Amandoua ne-am confruntat cu ciobania unor frustrati care nu dau pe tine nici o ceapa degerata pana nu le indesi ceva in buzunar, amandoua ne-am simtit umilite de atitudinea unor asa zisi profesionisti care te confunda cu o piesa de mobilier. Amandoua am crezut ca murim in chinuri sfasietoare. Dieferenta a fost doar una: ea a avut norocul sa ii fie alaturi cei dragi, eu am fost si m-am simtit infiorator de singura.
Si ca sa fac o completare la postarea de ieri am sa mai mentionez un lucru: revistele pentru viitoarele mamici sunt pline de bullshit-uri! Alta maculatura inutila in care toate femeile sunt mintite cu nerusinare despre cat de inaltator este tot ceea ce presupune o sarcina si o nastere, apoi toate cele ce decurg de aici. Se omite capitolul chin, umilire, durere, depresie, etc. Pai cum altfel sa incurajam noi cresterea natalitatii in Romania, daca nu vanzand iluzii desarte si un mare rahat frumos ambalat in hartie colorata, frumos ilustrata!
Asa ca, va doresc spor la procreere, tara are grija de voi, mame eroine! veti fi tratate cu respect, ingrijite, iubite si aclamate pentru sacrificiile facute. O singura conditie ar fi: sa schimbati tara!
Uite de aceea prefer sa fiu rasa-n cap in public decat sa mai nasc vreodata intr-o maternitate de stat romaneasca!